Pasul tăcerii

Iubirea este cea mai frumoasă tăcere, cea mai tremurândă, cel mai frumos sentiment, ea nu se schimbă, cei ce iubesc se schimbă, în marea majoritate a cazurilor… Ei o caută, o simt, o abandonează, pentru că inima lor crede că iubirea pe care o caută n-o vor găsi… Dar sunt suflete care-n pasul tăcerii lor, le pasă de iubire și vor s-o salveze pas cu pas în tăcerea lor, ei sunt răbdători, ei cred în iubire ca-ntr-o lampă luminoasă c-un ulei inepuizabil.

5 gânduri despre „Pasul tăcerii

  1. Hazard

    Pe lângă plopi cu ochi de umbră
    Mai trec și astăzi călători,
    Când viața noastră-i ca o tundră
    Pășești cu ochii visători!

    Pe lângă maci cu flori de focuri
    Mi-așez azi sufletul pustiu,
    Tu-mi scrii de noi din alte locuri
    Și știi că este prea târziu!

    Prin verile castanilor tăcuți
    Mă tot opresc pe bănci străine,
    Aș vrea din nou să mă săruți,
    Să-mi spui că nu pleci de la mine!

    La țărm de mare valuri de argint
    Sărut-un nume scris la întâmplare…
    Nu-i vina mea că pe pământ
    Glasul atâtor depărtări ne doare!

    Cu vânt am scris iubirilor cuvinte,
    Dar într-o zi el nu a mai bătut!
    De-atunci aștept ca un copil cuminte
    O nouă zi ce astazi a trecut!

    Și-am rătăcit prin nori și galaxii străine,
    Dar m-am întors posomorât,
    Îmi caut bucurii ce se ascund prin mine,
    Nu mai urc scări care le-am coborât!

    Aș vrea răspunsuri să găsesc la toate
    Ce m-au rănit mereu de-atâtea ori,
    Dar ele sunt atât de-apropiate
    Când iernile ne-acoperă cu flori!

    Și mi-au rămas doar stelele și cerul
    Iubirea ca un joc de biliard!
    Nici eu nici tu n-o să aflăm misterul
    Când totul este clipă și hazard!

    Autor Daniel Luca

    Apreciază

  2. Te vreau aproape

    Gândul zboară prea flămând spre tine
    Lumina să sărut din ochii tăi albaştri,
    Cu ce-am greşit, iubito ? Pe serpentine
    Eu mă trezesc hoinar şi prins de aştri.

    Şi-atunci te-aş vrea, aici, tot mai aproape
    Necruţătoarea vreme continuu-mi dă ocol.
    Şi s-a făcut răcoare, cad fulgii reci pe pleoape,
    Tu mai departe eşti, şi teiul tot mai gol.

    Cândva, poate-ntr-o zi, când vine dimineaţa
    Ieşind din spuma mării cu altă-nfăţişare,
    Şi înfruntând asprul ger, în disperare, ceaţa,
    Să ne-nsoţească umbra, cerându-ne iertare.

    Autor Nicu Petria

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s