Vreau, pe mici pietre, mici poeme să scriu.
Vreau să alcătuiesc un ţărm de lumini. Şi vreau
ca micile-mi poeme să-nconjoare întregu-i cuprins,
făcându-l luminos, ca o centură a pământului.
Toate pietricelele tale, Doamne, le iubesc
şi iubirea mea pot, de-mi îngădui, s-o preschimb
în culori, în strălucire, în podoabă. O schelă-mi lipseşte
şi-o Capelă Sixtină cât cerul.
Autor Nikiforos Vrettakos
În dragoste cuvintele nu contează, contează muzica .
Chiar dacă îți dorești un trandafir fără spini, nu-i normalitatea,
te îndrăgostești de-o imperfecțiune pentru a simți muzica… 😉
Eram aproape-o primăvară iar tu o toamnă ca un mit,
acum sunt eu o toamnă ce-și lasă amprenta-n gânduri
ca un parfum ce te împresoară cu mirosul lui…
Două prietene se întâlnesc în dimineața zilei de marți…
–Fată, de ce nu m-ai sunat ieri, am așteptat toată ziua telefonul tău! …
-Nu te-am sunat, chiar de-am vrut, era lunea, nu doream să încep săptămâna
certându-mă cu tine… 😀
Nu vă mai îndoiți de ce spun demnitarii, oricum ei lucrează din greu la schimbare... Aveți încredere în ei și continuați să sperați că se vor schimba. Viața devine mult mai atractivă când te înconjori de oamenii care sădesc adrenalina-n tine... Altfel, am rămâne dezechilibrați. 😀
Belle, à sécher les encriers à force de t’écrire
Belle, à ne pas pouvoir trouver un seul mot pour le dire
A laisser sans voix les oiseaux, les ténors du barreau
A fâcher ton reflet dans l’eau, de n’être qu’un écho.
Belle, comme un coucher d’océan, un éclat de cristal
Qui éclabousserait de blanc et la haine, et la mal,
A donner le blues au miroir, aux photos des tiroirs;
Belle à donner des émotions aux villes de béton.
Belle, à ne pas oser lui parler,
A ne pas oser l’aborder
Comme si c’était péché mortel
D’approcher beauté aussi belle !
Mais elle ne me voit pas…
Pourtant, je sais déjà
Que c’est elle, que c’est moi !
Belle, comment faire, dites-moi, pour qu’enfin elle me voie ?
Si elle doit partir, je vais en mourir.
Belle, belle à user tous les pinceaux,
A vouloir dessiner avec de la couleur à l’eau
Ton infinie beauté,
À me laisser désespérer de ne pas pouvoir dire
A quoi ressemble ta beauté, sans un peu la trahir.
Belle, belle à pouvoir toucher le cœur des tyrans, des bourreaux,
A chasser nos démons, nos peurs, à brûler les drapeaux.
Belle à imposer le silence aux clairons, aux tambours,
A redonner de l’espérance aux exclus de l’amour.
Belle, à ne pas oser lui parler,
A ne pas oser l’aborder,
Comme si c’était péché mortel
D’approcher beauté aussi belle !
Mais elle ne me voit pas…
Pourtant, je sais déjà
Que c’est elle, que c’est moi.
Belle, comment faire, dites-moi, pour qu’enfin elle me voie ?
Si elle doit partir, je vais en mourir.
Oui je vais en mourir.
Și micile animalele de companie …
au ajuns la concluzia că statul pe telefon este dăunător. 😉
Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o vad,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.
Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi ca frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.
Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgera o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.
Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.
Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Şi îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.
Turture înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.
Autor Adrian Păunescu
