Ţărmuri sudice

Vreau, pe mici pietre, mici poeme să scriu.

Vreau să alcătuiesc un ţărm de lumini. Şi vreau

ca micile-mi poeme să-nconjoare întregu-i cuprins,

făcându-l luminos, ca o centură a pământului.

Toate pietricelele tale, Doamne, le iubesc

şi iubirea mea pot, de-mi îngădui, s-o preschimb

în culori, în strălucire, în podoabă. O schelă-mi lipseşte

şi-o Capelă Sixtină cât cerul.

Autor Nikiforos Vrettakos

Belle

Belle, à sécher les encriers à force de t’écrire
Belle, à ne pas pouvoir trouver un seul mot pour le dire
A laisser sans voix les oiseaux, les ténors du barreau
A fâcher ton reflet dans l’eau, de n’être qu’un écho.

Belle, comme un coucher d’océan, un éclat de cristal
Qui éclabousserait de blanc et la haine, et la mal,
A donner le blues au miroir, aux photos des tiroirs;
Belle à donner des émotions aux villes de béton.

Belle, à ne pas oser lui parler,
A ne pas oser l’aborder
Comme si c’était péché mortel
D’approcher beauté aussi belle !
Mais elle ne me voit pas…
Pourtant, je sais déjà
Que c’est elle, que c’est moi !

Belle, comment faire, dites-moi, pour qu’enfin elle me voie ?
Si elle doit partir, je vais en mourir.

Belle, belle à user tous les pinceaux,
A vouloir dessiner avec de la couleur à l’eau
Ton infinie beauté,
À me laisser désespérer de ne pas pouvoir dire
A quoi ressemble ta beauté, sans un peu la trahir.

Belle, belle à pouvoir toucher le cœur des tyrans, des bourreaux,
A chasser nos démons, nos peurs, à brûler les drapeaux.
Belle à imposer le silence aux clairons, aux tambours,
A redonner de l’espérance aux exclus de l’amour.

Belle, à ne pas oser lui parler,
A ne pas oser l’aborder,
Comme si c’était péché mortel
D’approcher beauté aussi belle !
Mais elle ne me voit pas…
Pourtant, je sais déjà
Que c’est elle, que c’est moi.

Belle, comment faire, dites-moi, pour qu’enfin elle me voie ?
Si elle doit partir, je vais en mourir.

Oui je vais en mourir.

O iubesc pe Albă-ca-Zăpada

Mi se-nlăcrimează rece spada
Când ajung în faţa ei şi-o vad,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi albastrul ochilor prăpăd.

Uneori ea spune şi cuvinte
Cum ar fi ca frigul e frumos,
Dar îmbrăţişarea mea fierbinte
Ar putea s-o dea din sine jos.

Legea ei e depărtarea noastră,
Ca să fie, nu o vom avea.
Fulgera o lacrimă albastră
Şi mă tem că se topeşte ea.

Îmi păstrez în drob de gheaţă spadă
Nici n-aştept să se mai facă zi,
Şi pornesc spre Albă-ca-Zăpada
S-o ating, dar fără-a o topi.

Şi mi-e frig, dar mult mai drag îmi este
Şi îngheţ păzind-o vinovat,
Şi mă tem că va fugi-n poveste
Şi-o să moară la vreun dezgheţat.

Turture înmiresmat mi-e spada,
Să despice-n jurul ei femei,
O iubesc pe Albă-ca-Zăpada
Şi-am să mor în basm de dragul ei.

Autor Adrian Păunescu