Păreri și păreri…

Cu ocazia împlinirii a 46 de ani, familia unei doamne îi oferă o programare la o operație estetică de întinerire. În urma operației, doamna chiar arăta mai tânără și asta îi aducea o mare bucurie. Mergând spre casă, se hotărăște să întrebe un trecător :

  • Domnule, dacă sunteți amabil, cam câți ani îmi dați?
  • 25 de ani! Femeia, mulțumită de răspuns, îi explică de fapt ca are 46, dar a suferit o operație estetică de întinerire. Apoi pleacă și mai fericită și intră într-un Mc’Donalds, unde se așează la coadă și comandă o Cola.

Dar nu ezită să îl întrebe și pe vânzător cam de câți ani pare.

  • Arătați de 23 de ani, dar de ce?
  • Pai de fapt am 46, dar am suferit o operație estetică de întinerire.

Plecând spre casă, se hotărăște să ceară și părerea unui bătrân care era în stație.

Bătrânul îi spune că pe vremea lui nu așa se vedea câți ani are o femeie, ci doar dacă era pipăită pe sâni. Femeia se gândește puțin… oricum nu are ce pierde. Pipăie moșu și pipăie, vreo 5 min, apoi spune: Doamnă, aveți 46 de ani...

Femeia stupefiată îl întreabă cum de și-a dat seama.

Moșu’ îi răspunde: Am fost în spatele dumneavoastră la Mc’Donalds, când i-ați povestit vânzătorului.

Morala: Dacă n-ai bătrâni în casă, caută și-i procură… 😀

Mi-aș dori să fiu un cal sălbatic

 

Întunericul încearcă să ne îngreuneze gândirea și ne umbrește călătoria, furtunile vieții, care nu se mai termină, se dezlănțuie și scrâșnesc, șuieră mereu avertismente de tot felul de nu mai știi ce să gândești, nici-un semnal de lumină, speranța este mereu evazivă iar tăcerea se furișează-n căile respiratorii, ca demonul ce se înfruptă din fântâna cu apă a cerului și ne inundă gândirea… Și când te gândești nimeni nu a reușit să construiască încă o corabie care să ne salveze trăirea. Doar Luna ne mai dăruiește, când norii n-o ascund, un fir de speranță în ciuda ”jocului” ce ne derutează gândirea. Furtunile vieții din această perioadă nu sunt prea amabile sunt o adevărată rănire a celor vulnerabili, la întâmplare. Dacă nu ești echilibrat, cât de cât, în gândire, tot ce se întâmplă în jurul tău îți transmite teamă, acea latură care e capabilă de orice reacție logică.

   Mi-aș dori să fiu un cal sălbatic să pot fugi de toate furtunile ce-mi ies în cale, din păcate, sunt un simplu muritor. Unul care se luptă cu oportunitățile și încercă să nu-i scape energiile pozitive pentru a-și păstra spiritul ce respiră, încă, acel gardian care n-a devenit vulnerabil și încearcă să plutească prin furtună fără a se dezechilibra afectiv chiar dacă se ciocnește, din când în când, de valuri înspumate.

    Nu poți ignora intuiția, nici nu poți supraviețui fără regrete, dar poți învăța din experiențe… Când flacăra nu se stinge, când fitilul sufletului are o flacără ce poate lumina, va putea înota în apele învolburate și să ajună la corabia ce-l poate duce la mal întreg la trup și minte.

   În prăpastia învăluită în negura eternității sunt poveștile cele mai impresionate ale sufletului atent care le ascultă șoaptele într-o lumină călăuzitoare ce-l va trece prin întuneric.

  Ori de câte ori nostalgia dureroasă ne va face să ne simțim scăzuți, trebuie să ne asigurăm că vom crește și vom străluci, indiferent de situație. 

Nu noi suntem cei fragili, ci situațiile create de demonii ce-și fac jocul!!

Muzica…

Sufletul meu percepe muzica de parcă ar auzi o melodie magică ce mă poartă prin cele mai frumoase stări și peisaje, fie ele în primăvară, vară, toamnă sau iarnă, pline de liniște, melancolie, mângâindu-mi sufletul cu tandrețea rafinamentului ei. Un echilibru obținut prin muzică este la îndemâna oricui. Muzica este alint, indiferent de stilul ei și mai ales de versurile care o însoțește.

Să nu mă lași să cad Părinte

Să nu mă lași să cad Părinte Când vin talazuri peste mine Trimite Duhul Tău cel Sfânt Să-mi dea puteri…să mă aline…Să nu mă lași în încercare Fără-a simți prezența-Ți sfântă Ci vino Doamne-n cămăruță Și viața mea binecuvântă…Te chem umil în părtășie Căci grea e Tată-a mea povară Când vorbele rănesc adânc Și rănile încep să doară Și port în minte gânduri multe Ce-adesea pacea […]

Să nu mă lași să cad Părinte

My Nights Without You – Nopțile mele fără tine

Sufăr când cred că soarta a reușit să ne despartă
Păstrez amintiri atât de frumoase pe care nu le voi uita
Vise care împreună au forjat sufletul tău și al meu
În orele de fericire infinită după care tânjesc în cântecul meu
Și nu se vor întoarce.

Inima mea în întuneric te caută cu nerăbdare
Mă rog numele tău rugându-te să te întorci la mine
Pentru că fără tine chiar și soarele nu-mi luminează zilele
Și când vin zorii, mă trezesc plângând
Nopțile mele fără tine

Astăzi în viața mea rămâne doar amintirea ta
Simt pe buze sărutările tale care au gust de miere
Părul tău mătăsos îl mângâi în visele mele
Și brațele tale iubitoare mă scutură
La cântecul de leagăn blând al iubirii de ieri.

Inima mea în întuneric te așteaptă cu nerăbdare
Mă rog numele tău rugându-te să te întorci la mine
Pentru că fără tine chiar și soarele nu-mi luminează zilele
Și când sosește zorii, mă trezesc plângând
Nopțile mele fără tine

Semnul întrebării

Nici eu, nici tu, nici voi, nu ne-mpăcăm cu semnul întrebării, acel inamic în calea uitării, corbie cu pânzele întinse și albastre, c-un echilibru într-o permanentă mișcare, sus-jos, stânga-dreapta, adevăr-minciună, pendulat între da și nu, pe care nu-l vom echilibra, căci stă mereu pe-o mare-n valuri cu emoții de cele mai multe ori albastre…