Reprezentativ

Bun venit la mine-n suflet!

  2-51

   Trăiesc în dragoste de viață, poemele mele îmi redau emoțiile și sentimentele atunci când le simt și  atunci când există un motiv pentru a le pune printre fraze și cuvinte, care sunt însoțite de imagini proprii sau alese… E un fel de deschidere spre lumea de afară, o floare care-și deschide frumusețea s-o poată dărui celor care o apreciază. Nu sunt poet sau scriitor, sunt un pelerin printre cuvinte și culori. Încerc să deschid cerul cenușiu al toamnei mele prin melodia sufletului, uneori reușesc, alteori, nu. Nu pot spune că dăruiesc, cum se cuvine, strălucirea mea interioară, dar încerc să combin propriile mele gânduri cu cele pe care le întâlnesc și-mi încântă sufletul.

Mulțumesc celor care-mi trec pragul sufletului din insula mea plină de culoare! 

f583df1f2b435d49694fd499a76744abff29d784

Vă mulțumesc pentru sufletele voastre frumoase!

 

5krvfzupsrz

Până la sfârșit

Vei fi mereu un răsărit de soare pentru-al meu suflet… De-orișicâte ori îți voi vedea lumina curgătoare în juru-mi va fi mare de culori însuflețită, va fi dimineață senină cu ferestrele deschise spre feerii albastre, va fi viață cu nesfârșite, drepte căi spre vise… Ajunge să-ți văd umbra și zâmbesc doar fiindcă ești, iubire visătoare… […]

Până la sfârșit

Dacă nu știați…

Marantha, cunoscută ca planta care se roagă, este o plantă de apartament originară din Brazilia și din zonele tropicale. Planta este tot mai populară și în România. Frunzișul spectaculos al acesteia, ce pare pictat de un artist desăvârșit, a făcut-o populară în întreaga lume. Frunzele maranthei se rulează la apus, dând impresia unor mâini de om care se roagă. De aici și denumirea ei de „planta care se roagă„.

Este bine s-o avem în casă… 😉

Pensula sufletului

Dacă aș putea folosi pensula sufletului aș amesteca culorile, verde, galben și albul pur și-aș zbura precum albina printre teii înfloriți. Poate fi ceva mai frumos decât frumusețea unui tei în această perioadă? Frunzele lui strălucesc sub soare valsând în vânt și ploaie precum balerinele iar florile-i sunt steluțele ce-ți dăruiesc miros îmbătător mișcându-se grațioase printre frunzele de-un verde seducător. Spiritul lui puternic îți dăruiește aripi și te-nvață să zbori deasupra tuturor problemelor. 

Las grijile în urmă și îmbrățișez în fiecare dimineață frumusețea din ramurile unui tei, îmi va relaxa mintea și-o va transforma într-o aură mângâietoare a zilei ce urmează, mă va transforma într-un pescăruș albastru-plutitor spre viitor savurând perioada teiului precum un copil ce râde fără nici-o grijă printre forme, miresme și culori.

De cele mai multe ori lumea noastră interioară poate fi colorată pozitiv de natura înconjurătoare când ea rezonează cu noi. Sunt locuri în natură pline de miracole care te pot învăța să auzi, să miroși, să simți, totul într-o neîngrădită libertate.

Astăzi voi sta ascunsă-ntr-o ramură de tei ca o vrăbiuță și mă voi delecta cu mirosul florile lui, chiar de nu-i soare și voi avea carențe de vitamina D.  😉

Când ieși din casă…

De cele mai multe ori când ieși din casă te întâlnești cu unul, altul, fiecare cu problemele lui. Ieri de exemplu m-am întâlnit cu o fostă colegă de serviciu a părinților mei. O femeie de optzeci și șase de ani care o viață întreagă a fost cochetă, cum e și acum, parcă timpul a trecut pe lângă ea fără să-i afecteze aspectul fizic, că interiorul nu-l pot comenta n-am fost apropiate, doar ”sărut mână” și simpla întrebare: ”Ce mai faceți? Sănătoasă și voinică?” N-a fost căsătorită, n-a avut copii, nici nepoatele nu prea a interesat-o, singura preocupare era propria-i persoană și aspectul ei fizic. Nu știu dacă a fost sau nu fericită, dar arată destul de bine la vârsta dânsei.

Cum ne-am întâlnit ne-am salutat spunându-mi de unde vine și ce a făcut, n-am avut timp să formulez o frază, că mi-a explicat ce și cum cu amănunte. Cum nu prea aveam chef să stau prea mult la discuții am încercat să salut și să-mi văd de drumul meu.

Fiind cu chef de vorbă, după cum s-a văzut, începe cu vaccinarea, cum s-a vaccinat cu cele două doze, că se simte bine, dacă ar mai trebui să se vaccineze n-ar mai face-o. Atunci întreb și eu ca prostul: ”De ce n-ați mai face, dacă vă simțiți bine și n-a avut efecte secundare? ” … ”N-ai văzut câte se pot întâmpla? Câte efecte pe termen lung se pot produce? Plus că, locul unde m-am vaccinat s-a și desființat că numai vine nimeni la vaccinare, nici cu buletinul?Așteptam să mă întrebe dacă m-am vaccinat, dar n-a făcut-o… 🙂

După cum se poate observa, locul politicului a fost transferat vaccinării. 😉

Într-un final ne-am luat la revedere și am plecat fiecare în direcția ei. Cu toate că mirosul teiului sub care ne oprisem mă dusese undeva prin gânduri la un poem în care nimeni nu are legătură cu vaccinarea și politicul, mai degrabă cu Eminescu. 😉

15 Iunie

Astăzi se împlinesc 132 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Nu voi intra în amănuntele vieții și morții sale, voi încerca să postez câteva poezii dragi mie.

Atât de fragedă

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

De câte ori, iubito…

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă – o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.

Iubind în taină

Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Care-o fi în lume …

Care-o fi în lume și al meu amor?
Sufletul întreabă inima cu dor.

Va fi mănăstirea cu zidiri cernite,
Cu icoane sânte și îngălbenite,

Va fi vitezia cu coif de aramă
L-ale cărei flamuri patria te cheamă,

Ori va fi o dulce inimă de înger
Să mângâie blândă ale mele plângeri?

L-am cătat în lume. Unde o să fie
Îngerul cu râsul de-albă veselie?

Unde o să-l caut, mare Dumnezeu…
Poate-i vo fantasm-a sufletului meu?

Ba nu, nu! Oglinda sufletului meu
Îmi arat-adesea dulce chipul său,

Căci oglinda-i rece îmi arat-o zeie
Cu suflet de înger, cu chip de femeie,

Dulce și iubită, sântă și frumoasă,
Vergină curată, steauă radioasă,

Și să mă iubească, s-o iubesc și eu,
Să-i închin viața sufletului meu.

Dar ce râde lumea? Ce râde și spune?
„Femeia nu este ce crezi tu, nebune.

Fața ei e-o mască ce-ascunde-un infern
Și inima-i este blestemul etern,

Buza ei e dulce, însă-i de venin,
Ochiu-i te omoară, când e mai senin.

Și-apoi ce-i amorul? Visu-i și părere,
Haina strălucită pusă pe durere
.

Dar dacă e astfel, unde-i a mea zână
Cu chipul de înger muiat în lumină?

N-a fost niciodată. De-a fost vreodată,
Atunci în mormântul cel rece o cată.

De n-a fost ­ imagină-ți singur în tine
Un înger din ceruri cu aripi senine,

Pe care deodată cu sufletul tău
Pe lume-l trimise de sus Dumnezeu

Și care-nainte de-a-l întâlni tu,
În sufletul morții ființa-și pierdu.

Și cântă pe-ăst înger de dulce amor
Și plânge-l cu jale și plânge-l cu dor;

Din sufletu-ți rece tu fă o grădină
Cu râuri de cânturi, cu flori de lumină;

Colo-n cimitirul cu cruci risipite
Te primblă adese cu gânduri uimite;

Alege-ți o cruce, alege-un mormânt
Și zi: Aici doarme amorul meu sânt;

Și cântă la capu-i și cântă mereu:
Dormi dulce și dusă, tu, sufletul meu!