Autor: AureliaAlbAtros

Știu că-n liniștea sufletească voi găsi adevărata frumusețe omenească!

Când teii înfloresc

    Într-o zi ploioasă, la sfârșit de mai, pe-o alee mai liniștită, întâmplător, se-ntâlnește un el cu-o ea, se privesc, pe sub umbrelă, zâmbesc și-și continuă drumul, fiecare-n treaba lui. Zilele trec, cum trec de obicei, mai repede sau mai încet, fiecare cum simte, dar pe la început de iunie, când teiul ce-l sălbatec era-n floare, de-ți dezechilibra trăirea cu mirosul lui, pe aceeași alee, cei doi se întâlnesc, ”întâmplător”. Se privesc, zâmbesc, și-și urmează calea, fiecare-n treaba lui…

   Când aleea, plină de tei, răspândea un miros, de-ți venea să-ți faci o casă-n ei, cei doi se reîntâlnesc, la fel de ”întâmplător”, dar, cum se observară de la distanță, zâmbetul, nu așteptă prea mult, le apăru pe față, de ziceai că au câștigat la loto, atât de mare le-a fost bucuria. 

   C-un glas ca marea, ce-și frământă valurile, la început de vară, ea, zâmbind îl întreabă sfioasă: ”Te cunosc de undeva?” El, se uită, mai atent la ea, măsurând-o de sus până jos, cu privirea, dezbrăcând-o efectiv, zâmbind îi răspunde: ”Nu cred, analizându-ți înfățișarea, nu-mi amintesc să te fi cunoscut.” Cu-o mimică de copil nevinovat, ea-și ceru scuze și încercă să se deplaseze-n partea opusă a drumului, în care se îndrepta inițial. Privind-o atât de fâstâcită, îi șopti, râzând: ”Vezi că ai greșit direcția… Cum să nu ne cunoaștem? Nu ești tu, cea care mi-a zâmbit când totul mi se părea fără ieșire?” Rămasă-n loc, ca și când era blocată-n timp, în fața ochilor apărură tot felul de forme colorate, stări contradictorii, până simți că ploaia începu să-i picure pe frunte, abia atunci reușii să se bucure cu adevărat de reîntâlnirea lor. ”Hai sub umbrelă, ajungi acasă udă… Și-ar fi păcat să răcești în perioada teiului înflorit”, și-o trase sub umbrelă.

   Aleea cu tei era aleea lor preferată, pe care o parcurgeau de multe ori discutând tot felul de lucruri despre viață, când ieșeau de la serviciu. O numiseră aleea lor. Fiecare își dorea din tot sufletul să se reîntâlnească, după atâta timp, pe această alee când teii erau înfloriți. El plecase din țară, de câțiva ani, perioadă în care nu mai știa nimic despre ea, în acest timp nu mai fusese acasă, din acest motiv, nu se mai întâlniseră. Bucuria le fu așa de mare, încât nu putură să nu se îmbrățișeze. S-au oprit la o terasă, în fața unei cafele și-au povestit vrute și nevrute, râzând, și-au înțeles că iubirea, dacă este sinceră, nu se stinge peste timp.

©Aurelia Albatros, 2023

Ahilea Feat Bella Wagner ~ Devil’s Eyes și Art. Annick Bouvattier

Annick Bouvattier s-a născut în Nevers la mijlocul anilor șaizeci. Tatăl ei, medic pediatru și iubitor de artă, i-a transmis încă din copilărie pasiunea pentru pictură. În 1982, după ce și-a trecut certificatul de absolvire a școlii cu un stiinta majore, ea sa despartit de tradiția de familie de a studia medecine să se înscrie la „Berçot – Marie Rucki” școală de modă în cazul în care, timp de doi ani, s-a format ca stilist. Lucrările ei au fost apoi prezentate din Paris și Vila Médicis din Roma, și au fost lăudați de profesioniști și publicate în reviste de specialitate. Cu toate acestea, ea a fost mai atrasă de moda scenică decât de moda scenică haute-couture, și a ales film și publicitate. Un stilist și realizatoare de costume, ea lucrează adesea cu Cinecitta la Roma. De la ea italiană experiență, ea a păstrat culorile profunde, calde și senzuale – ocru plin de soare, roșu catifelat, albastru intens și verde adânc.

La începutul anului 1990, ea a decis să apeleze exclusiv la pictură. După doi ani de auto-formare, ea a devenit în 1992 eleva lui Pierre Ramel, discipolul și bursarul lui Mac Avoy care a învățat-o tehnica folosind un cuțit pentru a picta cu ulei, pe care îl folosește în formă netezită pentru a să obțină un efect de transparență. A pictat femei, adesea singure, în apartamente aproape goale, dar mobilate în principal de umbre și lumină trăind feminitatea fără falsă modestie în care picturile rimează cu emoționalul.

Într-un poem nescris

Dacă aș putea, bloca timpul
doar cu atingerea unui deget
pus pe tastatura vieții,
fie că-ar fi într-o zi însorită
sau înnourată,
te-aș ține strâns-n brațe
și-am rămâne îmbrățișați
într-un poem nescris…

Căci, în tăceri nu există dor,
lacrimi, minciună sau adevăr
doar melodia sufletelor
fredonată de-un vânt
ce ne-ar putea ridica la cer.

Tăcerea – Adrian Păunescu

E pentru noi o limba de UNIRE,
Se-nvață greu și e o limba grea,
E-un grai numit tăcere ABSOLUTĂ,
Tăcerea MEA lângă tăcerea TA.

Hai să tăcem în nicio altă limba,
Hai să tăcem, iubindu-ne, și-atât,
Oricare verb l-aș îndrepta spre ține,
În orice limba-ar fi, tot e… urat.

Și orice nume-mi murdărește gură,
De nu-l mai pot rosti nici pe al tău,
Părerile de BINE sunt… TĂCERE,
TĂCERE sunt… părerile de RĂU.

Și e bolnavă lumea de cuvinte,
Stă lumea în cuvinte că-n spital,
Aș învață această… terapie,
Tăcerile că leac universal.

În limba ta, ce vorbe-ți pot eu spune ?
În limba mea sunt obosit deja,
De dragul tău concediez orchestra,
EU însumi sclav întru tăcerea mea.

Nu s-a născut un grai să te cuprindă,
Cuvintele așa sărace sunt,
Precum în Biblie nu-ncape cerul,
TU NU poți fi a niciunui cuvânt.

Și că un comandant cu mari armate
Acum, când înțeleg că poți să pieri,
Pun tunurile mele să te bată
Cu douăzeci și una de… tăceri.

N-aud NIMIC, nu spun NIMIC, sunt gata,
Să te învăț ce-nseamnă c-am TĂCUT
În față TA, tăcerea mea se-nchină
Cu disperarea unui… surdo-mut…

Îndemnul reinventării

    Se revarsă mirosul teiului peste toată suflarea iar norii negri se risipesc ca prin minune, într-o dimineață de iunie, când rădăcinile firii se umplu de cântecul iubirii, o stare în care, un suflet liniștit, simte îndemnul reinventării.

   Tăcerea și ea surprinsă, vorbește prin semne, când glasul iubirii, prin cuvinte alese, se-nalță spre soare pe-o melodie cântată la chitară, când inima, și ea trezită, se umple de pace, fericire și iubire.

   Sufletul, cu aripi de fluturi, zboară prin florile de tei, precum albinele ce-și culeg polenul, un gest firesc, pentru a se încărca cu fericire pentru vara ce vine, cu-al ei alai de deschidere spre bine. Nu poți intra în cetatea verii fără dorința reinventării, cu haine închise la culoare, ele trebuie să fie colorate, îmbrăcându-le să simți nemurirea, cântând fericirea…

   Și uite-așa, într-o dimineață de iunie, chiar dacă ploaia se cam agita, fiind cam nehotărâtă să lase razele de soare să intre-n casa iubirii, un suflet, uitat prin sertarele vremii, începu a se reinventa, revărsând în jurul său, neținând seama de vreme, în altarul firescului, multă nebunie, ce-i făcea ochii, de-un verde sideral, să râdă de fericire, neținând seama că s-ar putea să se reîntâlnească cu trecutul lăsat în urmă, rătăcit printre amintiri, iertându-l pentru atâtea nelegiuiri, zboară protejat de iubirea Lui. 

 ©Aurelia Albatros, 2023