Ennio Morricone – Angel Voice

Autoreglare emoțională…

Imagine internet

28 Septembrie

Putem face orice, doar să facem un prim pas în făță.

Extinzându-ne conștiința dincolo de limite ne revendicăm pe noi înșine.

Știu, poate părea înspăimântător

dar consider că este un risc pe care merită să ni-l asumăm.

Toamnă, toamnă…

Eh, toamnă, toamnă, iar ai dat năvală-n zona mea de confort îmbunătățit în care totu-i calculat, nu-i loc de melancolii sau nostalgii… Îmi amintești mereu că viața-i plină de culoare, că frunza-i căzătoare, că păsările-s călătoare, că lumea-i visătoare, că ceața-i mai mereu prezentă, că vântul suflă tare, că ploaia-i anunțată-n cod galben sau portocaliu, că scenariul unui început de zi ar putea fi zilnic diferit…

Eh, toamnă, toamnă, iar te-ai năpustit cu-al tău cortegiu colorat peste-al meu suflet liniștit și-l transformi în neastâmpărat plimbându-și zborul printre flori-cuvinte cu frunzele-n brume-fraze încâlcite…

Dacă nu mi-ai colora gândirea aș ajunge să mă-ntreb: Ce este cu adevărat dincolo de final? Există vreo continuare după moarte?

Uite-așa te-mbată toamna cu al mustului-trai pastelat. 🙂

Picasso – War, Peace, Love

Pablo Picasso, a pictat atât de multe tablouri în lunga sa viață creativă încât numele său a fost înscris în Cartea Recordurilor Guinness. După cum a remarcat pe bună dreptate Marc Chagall , artistul franco-spaniol „și-a schimbat stilul mai des decât șosetele ”. Pablo s-a descurcat cu pricepere nu numai între realism, suprarealism și cubism, ci și între femei. Fiecare amantă era muza lui. Iar când inspirația s-a terminat, a căutat o nouă sursă, lăsând-o pe cea veche cu inima frântă și cu psihicul zdrobit.

Viitorul fondator al cubismului s-a născut în 1881 la Malaga, în Spania. Numele complet al artistului este unul destul de neobișnuit. Este format din 22 de cuvinte și sună cam așa Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuseno Maria de los Remedios Cipriano de la Santisima Trinidad Martir Patricio Ruiz y Picasso.

A început să deseneze de îndată ce a învățat să țină în mână un creion. Tatăl său, Jose Ruiz Blasco, a fost artist, profesor de artă și a susținut abilitățile fiului său în toate modurile posibile. La vârsta de 8 ani, Pablo a pictat primul său tablou „Picador”.

 Când viitorul fondator al cubismului avea 13 ani, a finalizat o schiță neterminată a tatălui său. Primele lucrări ale lui Picasso: „Prima Împărtășanie” (1896) și „Lola, sora artistului, în atelierul de pe Riera de San Juan” (1900).

Născut la Malaga, în sudul Spaniei, în anul 1881, Picasso, fiul unui artist care preda desenul, avea să devină o legendă a secolului XX, care nu s-a mulțumit cu un singur rol, simțind nevoia permanentă de a juca mai multe, atât reale, cât și imaginare.

Viața lui Pablo în capitala Franței nu a fost deloc ușoară. A pictat mult, dar și-a ars lucrările ca să se încălzească într-un apartament rece.

La data de 25 iulie 1901, la Paris, avea să fie lansată la o galerie de pe strada Lafitte prima expoziție de pictură a talentatului artist de origine spaniolă, Pablo Picasso.

Picasso a fost la apogeul popularității sale când s-a despărțit de Fernanda, femeia a decis să-și valorifice relația cu o celebritate și a publicat un memoriu despre viața lor împreună într-un ziar belgian.

Pablo Picasso a fost cel mai faimos artist al secolului XX, talentul lui fiind de neegalat nici până în prezent. Acesta a fost pictor, amant, soț și tată, fiecare rol îndeplinindu-l cu aceeași pasiune.

Chiar de lângă

Un mare adevăr…

Poezii din suflet, cu suflet, pentru suflet de Aura Popa

Mulți nu te aud, fiindcă nu te-ascultă…
Alții înțeleg și ce nu rostești
când în gândul tău e rumoare multă
și nici tu pe tine nu te mai găsești

de atâta zgomot… Unii văd și valul
ce de glezna umbrei ți se prinde-n zori
și rămân cu tine când se surpă malul…
Alții nici mareea undelor de nori

n-o zăresc… De-aproape sau din depărtare
cine vrea-n cuprinsu-ți scris de stări citește…
Cine-ți poartă grija știe și când doare
și când al tău suflet a senin zâmbește…

Mulți nu te aud deși-s lângă tine…
Alții înțeleg și ce nu pronunți
fiindcă au în gânduri doar să-ți fie bine…
Nu te lasă singur lumea să o-nfrunți…

Aura Popa, 27.09.2019
Sursa foto: Internet

Vezi articolul original

Pagini de istorie pe meleaguri Dunărene – A doua parte

Muzeul Regiunii Porţilor de Fier reprezintă astăzi una dintre cele mai importante instituţii de profil din România, ţinând cont, în primul rând, de valoarea patrimoniului muzeal, precum şi de avantajele oferite de imensul potenţial istorico-turistic reprezentat de monumentele antice şi medievale ale căror ruine sunt vizibile şi astăzi la Drobeta.

Interesul faţă de cercetarea acestor ruine, cartarea şi chiar refacerea lor debutează în secolul al XVII-lea când Luigi Ferdinando Marsigli a demarat primele acţiuni de „cercetare ştiinţifică” a ruinelor romane de la Drobeta şi a cetăţii medievale a Severinului, monument ce îl atribuia tot epocii romane.

Preocupări legate de protejarea monumentelor de la Drobeta sunt consemnate şi la 1835 când, Grigore Pleşoianu, profesor la Cerneţi, întreprinde lucrări de restaurare la cetatea Severinului şi câteva săpături în zona ruinelor. Din nefericire, astăzi, s-au păstrat foarte puţine informaţii referitoare la aceste acivităţi de conservare şi restaurare, întreprinse de profesorul Pleşoianu.

Adevărate măsuri cu caracter muzeografic vor fi luate însă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (1852) când, la iniţiativa prefectului de atunci al judeţului Mehedinţi, N. A. Nicolescu, sunt adunate şi expuse în grădina publică a Severinului o serie de vestigii antice.

Acest muzeu, se pare că a funcţionat în Grădina publică a oraşului, unde au fost expuse monumente funerare, inscripţii etc. şi în două încăperi din clădirea Prefecturii destinate expunerii unor piese de dimensiuni mai mici. Din nefericire, patrimoniul său s-a dezintegrat foarte repede, ca urmare a nepăsării manifestate de autorităţile locale. Astfel, în 1882, încăperile din localul Prefecturii vor fi dezafectate, iar în anul următor, foarte multe piese din patrimoniul acestui muzeu vor fi transferate la Muzeul Naţional din Bucureşti.

După trei decenii de întrerupere a activităţii muzeografice, la 3 mai 1912,  este înfiinţată în Drobeta Turnu Severin o altă instituţie muzeală, respectiv „Muzeul Istoric al Liceului Traian”, din iniţiativa lui Alexandru Bărcăcilă, iniţial profesor de limbi clasice, apoi director al liceului. Pasionat de arheologie, Al. Bărcăcilă a reuşit, într-un timp relativ scurt, să pună bazele unui mic muzeu în ale cărui colecţii se găseau obiecte recuperate în urma cercetărilor de suprafaţă organizate în special în regiunea Porţilor de Fier, dar şi numeroase monede, vase, statuete, arme antice, icoane, tipărituri, manuscrise vechi, ţesături, în mare parte donate de cetăţeni ai oraşului Drobeta Turnu Severin sau locuitori din judeţul Mehedinţi. În 1926, acest muzeu îşi va schimba sediul, în clădirea construită lângă ruinele podului şi castrului roman de la Drobeta, clădire destinată iniţial funcţionării internatului Liceului Traian, din care, câteva corpuri, erau rezervate pentru a adăposti colecţiile muzeului. O dată cu schimbarea sediului, muzeul îşi va schimba şi denumirea în Muzeul Regional de Istorie şi Etnografie din Turnu Severin, iar mai târziu în Muzeul Regiunii Porţilor de Fier.

Sigur, sunt mai multe de scris, dar spațiul nu-mi va permite s-o fac, mă voi rezuma doar la câteva detalii. Activitatea de cercetare arheologică desfășurată de-a lungul timpului a contribuit, în mod evident, la o mai bună cunoaştere a civilizaţiilor preistorice şi istorice din zona de sud-vest a României de astăzi iar, pe de altă parte, materialele arheologice recuperate au dus la îmbogăţirea patrimoniului cultural mobil al Muzeului Regiunii Porţilor de Fier.

Secția de Istorie-Arheologie își prezintă exponatele în nouă săli: Preistorie — vestigiile vieții materiale și spirituale din cultura Schela Cladovei, Civilizația geto-dacică, Războaiele daco-romane, Monumente antice romane (podul de la Drobeta din anii 103 — 105), Viața spirituală la Drobeta, Istorie medievală, Epoca modernă, Artă feudală românească și Epoca contemporană. Muzeul se poate lăuda cu dovezile existenței celei mai vechi așezări umane stabile din Europa, cu o vechime de 10.000 de ani, aparținând culturii Schela Cladovei, dar și piese de ceramică locală din neolitic și arme din epoca bronzului, respectiv a fierului.

Colecția Secției de științele naturii este expusă în patru săli și acvariu și prezintă: condițiile fizice și geografice ale Defileului Porțile de Fier (Sala I), flora și fauna terestră a Defileului Porțile de Fier (Sala II), ihtiofauna dunăreană a lacului de acumulare Porțile de Fier (acvariul), flora și fauna specifică mediului acvatic din zona Porțile de Fier (Sala III), aspecte legate de cosmogonie, apariția vieții pe Pământ, dovezi paleontologice, originea și evoluția omului (Sala IV). Pot fi văzute aici de la speciile de pești ce pot fi pescuiți în acest sector al Dunării — somnul, știuca, șalăul, carasul, crapul, cega, la speciile de păsări și mamifere care trăiesc în zona Mehedinți — pescărușul, vidra, rața sălbatică, ariciul, râsul (lynx), pisica sălbatică, bursucul, potârnichea, broasca țestoasă, lăstunul, vipera cu corn.

Secția de Artă a muzeului se află într-o clădire monument istoric datând din anul 1890, ce are în interior decoruri în stucaturi baroce, lambriuri sculptate în lemn de stejar cu frize aurite, picturi murale, candelabre lucrate din bronz aurit și cristal de Veneția, mozaicuri de oglinzi și vitralii mobilier baroc, stil Ludovic al XV-lea și Ludovic al XVI-lea, sobe de teracotă italiană, luminatoare cu vitralii. Aceasta adăpostește colecții cu sute de lucrări ale pictorilor, sculptorilor și graficienilor Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Anghel, Sava Henția, Mișu Popp, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Teodor Pallady, Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu, Francisc Șirato, Iosif Iser, Camil Ressu, Aurel Băeșu, Jean Alexandru Steriadi, Samuel Mutzner, Rudolf Schwaitzer-Cumpănă, Ion Theodorescu Sion, Vasile Popescu, Ștefan Popescu, Petre Iorgulescu-Yor, Victor Brauner, Hans Herman, Alexandru Ciucurencu, Ion Țuculescu, Ion Irimescu, Ion Jalea și Corneliu Baba. Acestor valori patrimoniale li se adaugă în jur de 100 de lucrări ale artistului mehedințean Dumitru Ghiață, la care se adaugă zeci de icoane și obiecte de artă decorativă religioasă și brâncovenească.

Secția de etnografie și artă populară dispune de un patrimoniu prețios și bogat, valoros din punct de vedere documentar. Expoziția de bază prezintă în primul rând aspecte ale civilizației rurale în Mehedinți și în zona Porțile de Fier: scoarțe oltenești țesute la război, costume populare, vase ceramice, dar și camere întregi decorate în stilul unei case tradiționale din zona Olteniei, la granița cu Banatul.

Pe lângă aceste secții la subsolul clădirii puteți vizita un acvariu

cu-o paletă largă de pești din această zonă.

Muzeul Regiunii Porților de Fier este singurul muzeu amplasat într-un adevărat parc arheologic — de circa cinci hectare — în aria căruia se află vestigii ale castrului Drobeta, podului construit de Apollodor din Damasc, thermelor romane, amfiteatrului roman, fortificației poligonale feudale și ale bisericii medievale.

Din anul 2010, până la finele anului 2018 (oficial), Muzeul Regiunii Porţilor de Fier sa aflat într-un amplu proces de reabilitare cu fonduri europene. Proiectul a urmărit, atât reabilitarea clădirii muzeului cât şi a monumentelor istorice din parcul arheologic (castru roman Drobeta, termele romane, piciorul podului lui Traian şi biserica fortificată de sec. XIV).

Pagini de istorie pe meleaguri Dunărene – Prima parte

  Într-o zi însorită de toamnă, după ani de zile-n care a fost în reabilitare și restaurare și câțiva ani după terminarea restaurării, am reușit să ajung să vizitez muzeul din localitate.

“Istoria este cea dintâi carte a unei nații. Într-însa ea vede trecutul, prezentul și viitorul” 

Nicolae Bălcescu

Ca într-un basm, în care găsim imensul patrimoniu cultural pe care ni l-au lăsat drept moștenire înaintașii acestor meleaguri, voi scrie despre antica cetate dunăreană. Mă înclinăm în memoria celor care și-au pus numele pe piedestalul formării acestui muzeu. De peste 2000 de ani suntem aici. Ne naștem, învățăm, iubim și…plecăm, lăsând loc altor vlăstare care să ducă mai departe povestea Drobetei. Cu Decebal, cu Traian, cu Apolodor din Damasc, cu bătrânul fluviu Dunărea, cu vise și credință. Ardem și renaștem precum pasărea Phoenix, suntem neam de piatră, dârji precum dacii liberi și mândri de originea noastră.

În copilărie am locuit pe-o stradă în apropierea lui, eram mai tot timpul în curtea muzeului, am făcut și clasa cincea într-o aripă a clădirii, dar din 1969 m-am mutat în alt cartier, distanța fiind cam mare, am mai fost de câteva ori, dar de când a fost restaurat, nu.

Binecuvântat de Dumnezeu prin inegalabilul relief și poziție geografică, județul Mehedinți se află în partea de sud-vest a României, având o suprafață totală de 493.289 ha. Este străbătut pe întreaga graniță sudică, de aproximativ 200 de km, de al doilea fluviu ca mărime al Europei, Dunărea.

Drobeta a fost una dintre cele mai importante așezări, atât în perioada geto-dacică, dar și în cea romană, fiind un important centru urban strategic și comercial, fiind ridicat la rangul de municipiu în anul 121 de către împăratul Hadrian, pentru ca apoi, în anul 193, în timpul domniei lui Septimiu Sever, să fie ridicat la rang de colonie, fapt care oferea locuitorilor urbei drepturi egale cu cele ale cetățenilor Romei.

Drobeta (Drubeta în limba geților – drub-despicătură, așa cum arăta Dunărea în fața Insulei Șimian) a reprezentat prima cetate de piatră ridicată de romani în Dacia (103-105). În parcul arheologic al  Muzeului Regiunii Porților de Fier se găsesc, pe lângă ruinele castrului roman, Termele romane și Amfiteatrul roman (descoperit recent, în anul 2010).

La toate acestea se adaugă vestitul Pod al lui Traian peste Dunăre, ridicat de Apolodor din Damasc, arhitectul Columnei, între 103-105. Podul, considerat o minune arhitecturală a lumii antice, a fost una dintre cele mai grandioase construcții ale vremii, măsurând nu mai puțin de 1.135 de metri lungime, 18 metri înalțime și 12 metri lățime, fiind construit pe 20 de piloni paralelipipidici din piatră. Iată, așadar, vestigii extrem de importante care fixează momentele colonizării Daciei și ale începutului formării poporului român.

La Drobeta ajunge în iarna anului 105 însuși împăratul Traian, perioadă în care cetatea devenise un oraș civilizat aflat la răscrucea drumurilor de uscat și de apă care duceau în țară și peste Dunăre. În acel moment, Drobeta era primul centru urban din Oltenia romană și al treilea din Dacia, după Sarmizegetusa și Apullum.

În ciuda frământărilor din cadrul Imperiului Roman, împărații au continuat să refacă și să întrețină cetatea de la Dunăre, care a fost devastată, secole la rând, de populațiile migratoare. Ultimul împărat care a mai adus acvilele romane la Dunăre a fost Justinian (527-565), care a adăugat și el un turn Drobetei, cu el încheindu-se istoria antică a cetății.

Povestea Drobetei continuă peste secole, odată cu formarea regatului ungar și a voievodatelor valahe, în luptă cu Imperiul Otoman care invadase harta Balcanilor. Anul 1233 poate fi menționat drept data de naștere a unei noi cetăți peste ruinele Drobetei, locul regăsindu-se acum sub numele de Severin (Severinopolis). Numele de Severin se pare că a fost preluat în cinstea împăratului Septimiu Sever, care ridicase Drobeta la rang de colonie. După secole agitate, sângeroase, timp în care prezența trupelor otomane duc la distrugerea multor edificii, în 1833 generalul Kiseleff, guvernatorul Țărilor Române, vizitează zona și solicită, înființarea orașului Turnu Severin. Printr-un decret din 22 aprilie 1833 se hotărăște înființarea orașului. Planul de construcție a fost întocmit de ing. Xavier Vilacroz. În anul 1851 a fost declarat municipiul Turnu Severin. Pe data de 15 mai 1972, cu ocazia împlinirii a 2050 de ani de atestare documentară, prin decret prezidențial Severinul primește și numele antic Drobeta.

“Orașul se arată-n asfințitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru. Dunărea, lărgită, taie o curbură-n țărmul românesc și împinge orașul pe o înălțime acoperită cu arbori, din desișul cărora ies la iveală tot mai sus, tot mai mari, case albe-nvălite cu olane roșii…Oraș apusean, cu clădiri frumoase, cu școli mărețe, cu uliți largi și drepte…” – Alexandru Vlahuță ( România Pitorească )

Imagine internet

Nu ați reușit!!

Dacă o știre repetată nu mă lasă-n pace nu mă las tentată, trebuie să fac față, să fiu puternică și să nu-mi pierd speranța, pentru că Dumnezeu este aici cu mine și-mi repetă neîncetat: ”Nu-ți  pierde  speranța!”

Să-mi arunc brațele larg spre un loc al soarelui, să mă învârt și să dansez până se face ziua albă apoi să mă odihnesc într-o seară răcoroasă sub un copac înalt în timp ce noaptea vine ușor, acesta-i visul meu!

Dacă cad, nu plâng doar mă ridic, dacă nu reușesc, nu renunț, mă voi ține de cea mai lungă frânghie a vieții mele și nu-mi voi pierde speranța…

Lăsând în urmă zilele și nopțile de manipulare mă ridic căutând prin frumos darurile pe care sufletu-mi cel mic și-le dorește și-apoi le dăruiește.

Ați vrut să mă vedeți ruptă de realitate cu capul plecat și ochii coborâți în pământ, cu umerii care cad ca niște picături de lacrimi, slăbită și înfricoșată de strigătele-știri ale voastre ce au titluri pompoase? Nu ați reușit!!

Sunt fericită, nu că aș avea de toate,

ci pentru că-mi intră soarele pe geam

în fiecare dimineață

și-mi trezește pofta de viață,

cu al păsărilor vers, fericirea o trăiesc.

Richard Macneil Paintings ✽ Secret Garden – Sometimes When It Rains

Richard Macneil s-a născut în 1958 în Worcester, Marea Britanie. A lucrat ca simplu muncitor într-o fabrică de porțelan. Și cum a devenit artist – autorul nu vorbește despre asta.

Artistul autodidact Richard Macneil pictează diverse scene contemporane cu ulei, bucurie și ușurință a inimii. Subiectele sale includ scene de oraș, cupluri, romantism, cumpărături, scene în aer liber, nunți, flori, copii și Crăciun. Opera sa vibrantă are o frumusețe care poate ridica orice spirit.

Peisajele sale de acuarelă urbană incredibil de pline de viață atrag pur și simplu privirea. Este ca un tur frumos al unui oraș uimitor de frumos, în care, de foarte multe ori, plouă și se plimbă cupluri de îndrăgostiți, de care nu se poate ascunde.

A lucrat mult timp în SUA, iar una dintre cele mai mari realizări ale sale a fost să-și vadă opera de artă locuind la Casa Albă dar s-a întors în Worcestershire, Anglia, unde s-a născut și a crescut, și a lucrat la dezvoltarea stilului unic în care pictează astăzi.

El își propune să creeze „artă care să atragă și să fie accesibilă tuturor”. Acum, în echipă cu familia sa ca „The Macneil Studio”, desenele lui Richard pot fi găsite în punctele de vânzare cu amănuntul din întreaga lume pe o gamă largă de produse, inclusiv felicitări, cadouri, papetărie, decor acasă și printuri de artă plastică.

Să ne „plimbăm” împreună cu artistul pe aceste străzi și parcuri, să respirăm ploaia și mirosul de liliac și să facem o plimbare cu celebrele autobuze londoneze, dar să nu uităm și de dansul lui prin spiritul cuplurilor îndrăgostite.